Iubitei mele îi place să citească foarte mult. Din când în când îmi recomandă cărți care s-ar putea să-mi placă și m-a tot nimerit până acum.
De la începutul anului am citit astfel: Accabadora, o carte în care o bătrână ascunde un secret foarte întunecat, dar cu care ajungi să rezonezi cumva până la sfârșitul cărții, Bătrânul și marea, de Hemingway (favoritul ei), povești, povestiri, poezii, Orbi, de Petronela Rotar, Exerciții de echilbru, scrisă de Tudor Chirilă, Mica enciclopedie Hygge, iar cea din urmă fiind Prea multă fericire, de Alice Munro.
Este o carte cu zece povestiri, de 30-40 de pagini fiecare. Toate au începuturi clasice, ca în majoritatea nuvelelor, dar doar până într-un punct, când te ia și te izbește de toți pereții cu firul poveștii. Și ajungi să-ți dai seama că n-ai citit povești mai asemănătoare cu viața de zi cu zi. Nu degeaba a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în 2013.
Nu zic că recomand în mod neaparat cartea, deși o fac, dar povești din astea am mai întâlnit doar în Decât o revistă și în viața reală. Deși sunt un introvert, mediul de corporație m-a învățat cum să înțeleg mai bine o problemă și o persoană. De aceea am și ajuns la concluzia că vreau să învăț să comunic mai bine.
Aș putea să zic despre mine că sunt un storyteller. Dar ca să spun povești am două variante:
1. Merg și fac lucruri pentru a le putea împărtăși mai departe;
2. Ascult oameni pentru a le duce mai departe poveștile.
Se întâmplă foarte des ca varianta a doua să vină la pachet cu prima. Adică dacă-mi dau liber să ajut pe cineva, să merg la o petrecere sau un eveniment, să particip la o acțiune, inevitabil apar și persoanele cu povești. Pot spune, mai degrabă, că mă găsesc el pe mine.
Oamenii au nevoie de povești, pentru că fiecare în parte suntem o sumă de mii de povestiri. Pentru mine, e ca o a doua școală. Ascult oameni cunoscuți, dar mai mult, necunoscuți, și îi întreb despre viața lor, secrete, regrete, împliniri, sentimente, sfaturi. Le primesc întotdeauna. Singurul lucru de care e nevoie e timpul. Timpul pe care trebuie să-l acord atunci și acolo când se ivește ocazia.
Cel mai mult m-a marcat o zi de la sfârșitul lunii decembrie. Îmi vizitasem nepoțica, iar de acolo am plecat cu Coco (49, un vecin al vărului meu) să își ia bere și țigări de la un non-stop. A luat o bere și-am început să povestim. Se făcuse 1 și ceva, înghețam de frig, dar parca voiam să-l mai înțeleg puțin mai bine cum de reușește să locuiască cu trei femei (soția și cele două fete ale lui).
Nu-mi place să discut politică, dar am avut două sau trei fraze despre asta. Nicolae (65) – un moș care fuma lângă noi a simțit nevoia să intre în discuție cu “bă copii, ascultați-mă pe mine, ca Tăriceanu n-a fost nimeni”. M-a intrigat, o dată pentru că s-a băgat în vorbă total neinvitat și-a doua pentru că nu îi împărtășesc convingerile politice. Coco s-a plictisit, iar eu am rămas cu nea Nicu. Ca să vezi cât de mică e lumea, Nicu l-a botezat pe un verișor de-al meu din Brașov. Oricum, ne-am dat amândoi “mindfuck”. Îl cunoștea pe tata și rudele lui de aici. Mi-a mărturisit printre altele că a turnat la securitate, “dar nu, nu i-am turnat decât pe ăia care meritau turnați”. Într-un fel, se simțea împăcat. Probabil că dacă n-o făcea el, o făcea totuși altcineva. Oricum, discuția a fost lejeră și faină, a făcut cinste cu încă o bere și ne-am trezit că era trecut de trei dimineață.
Pentru mine a fost o lecție despre omenie – să-i zicem așa, dar mai mult despre viață, în urma căreia am decis să rămân la fel de sincer ca până acum, cu o singură față.
Cum ziceam mai sus, cartea arată niște posibile scenarii de viață reală, lucru pe care îl recomand. Multe dintre povești au final neutru sau chiar nefericit, concluzie la care am ajuns și eu – nu toate lucrurile povestite trebuie să fie fericite, pozitive. Aș avea mai multe din acestea de împărtășit, dar pentru moment, le păstrez pentru cei apropiați. Și fac și haz de necaz. E bine.