Când eram mici, mama ne ducea pe mine și pe soră-mea cu regularitate la biserică și încă mai țin minte când ne așezam pe jos în fața altarului pentru ca părintele să treacă peste noi la Sfintele Daruri și urmând să primim împărtășania la final.
Să tot fie vreo patru sau chiar cinci ani de când am m-am spovedit ultima dată. Îi spun așa, pentru că așa foloseam de când am învățat despre taina asta la religie sau poate chiar la biserică, înainte de aceasta. Simțeam că aveam de spus ceva, sigur aveam, pentru că n-aș fi încercat în trei zile diferite la trei biserici diferite să mă spovedesc. La ultima s-a întâmplat că erau trei preoți în trei colțuri ale biserici, cu trei cozi. În momentul ăla m-am oprit de tot, mi-am zis că nu mai are rost, iar dacă mai am ceva pe suflet, fie să împart cu altcineva, fie să îmi împărtășesc mie. Mi-a fost mai bine de atunci, cred.
Cumva, am început să mă și distanțez de religie. Poate nu și de credință, credința că există o ordine, un rost și că unele lucruri trebuie să se întâmple, pe aceea o mai am.
Și uite că așa a ajuns în mâinile mele săptămâna trecută o carte ca “Noaptea de foc” a lui Éric-Emmanuel Schmitt. Nu aveam așteptări de la ea. Dar e o carte frumoasă, o autobiografie prin care Eric, atunci când era tânăr, s-a rătăcit de grupul cu care era într-o călătorie prin deșert și a rămas o noapte de unul singur, în frig, fără mâncare și fără apa. Simte cumva că își desparte sufletul de trup și începe să călătorească plutind. A doua zi de dimineață se trezește întreg și știe că poate să ajungă la ceilalți. Este o călătorie revelatoare, prin care el ca filosof, ajunge totuși să nu mai respingă acel ceva sacru.
© foto Lena citește
Sinteza cărții e oferită chiar de autor în câteva paragrafe alăturate.
« Dacă sunt întrebat: „Există Dumnezeu?“, răspund „Nu ştiu“, fiindcă din punct de vedere filozofic rămân un agnostic, singura opţiune de urmat numai cu ajutorul raţiunii. Totuşi, adaug: „Cred că da“. Credinţa se deosebeşte radical de ştiinţă. N-o să fac niciodată confuzia între ele. Ceea ce ştiu nu e totuna cu ceea ce cred. Şi ceea ce cred n-o să devină niciodată ceea ce ştiu.
Întrebarea dacă Dumnezeu există poate primi trei răspunsuri oneste: al credinciosului care spune „Nu ştiu, dar cred că da“, al ateului care spune „Nu ştiu, dar cred că nu“ şi al celui indiferent care spune „Nu ştiu şi nici nu-mi pasă“.
Înşelăciunea începe abia atunci când cineva se laudă: „Ştiu!“ Fie că spune„Ştiu că Dumnezeu există“, fie că spune „Ştiu că Dumnezeu nu există“,depăşeşte puterile raţiunii, se-abate către fundamentalism, fundamentalismul religios sau ateu, luând calea funestă a fanatismului, cu perspectivele lui distrugătoare. Certitudinile lasă-n urmă cadavre. »
Poate că aș fi păstrat revelația din carte doar pentru mine și câțiva apropiați, dacă nu aș fi întâlnit o experiență similară descrisă și de Ilie Cioara sau în câteva dintre poveștile lui Tudor Chirilă, din cartea pe care o citesc acum, Exerciții de echilibru.
Toate astea mi-au zdruncitat puțin limitările autoimpuse în ultimii ani, iar tot ce vreau să zic e ca poate ar fi cazul să mai citim, în cazul în care credem că deținem un adevăr absolut. Este adevărul nostru, da, dar nu înseamnă și că e general valabil.
Iar toate astea m-au făcut să-l plac și mai mult pe Schmitt. Urmează aprofundare.
