Cel mai telefon dintre telefoane

Seară. Răcoare afară. Strada era pustie, dar într-o cameră a unui spital mediocru, monotonia avea să fie întreruptă. Personajele noastre erau în culmea fericirii. Totuși mai aveau de așteptat pentru că încă nu se făcuse ceasul. Ceasul de știri, bineînțeles! O așteptau, ca în fiecare seară, pe Andreea Esca. Se hlizeau la tot felul de povești, chiar de unele din ele erau de plâns.

Toader Abâtii era cufundat în lumea viselor. Îi plăceau jucăriile și telefoanele. Avusese chiar el unul cu “œtaci”, dar l-a pierdut în piață în urmă cu vreo doi ani. Care piață, nici el nu-și mai amintește doar că îi mai părea și acum rău când se gândea la el.

12 septembrie a fost o seară frumoasă. A dat chiar și la știri noutatea ce avea să încânte iarăși lumea – cel mai telefon dintre telefoane, gândea el în sinea lui când l-a văzut pentru prima oară

Revenind la vis, el deținea controlul și nu era foarte departe de ceea ce a se întâmplă zi de zi în camera și pe holul spitalului. Dar de astă dată avea unul special. Se făcea că zbura și se îndreptase spre o clădire pătrățoasă, din sticlă și cu un măr mare pe ea. Avea un deja-vu, era una din clădirile ce știa că le-a mai văzut undeva, dar doar din afară și nu mai departe de ușile de la intrare. Timid, se apropie de ele. Minune mare, s-au deschis singure. Își face cruce, scuipă în sân și intră urmând că în față să i se întindă niște scări foarte mari ce dădeau la subsol spre un magazin în ditamai splendoarea. Lumini multe și de felurite culori, obiecte ce străluceau în reflexia lor și niște exponate în mijlocul sălii ce îl atrăgeau într-un mod aparte. Se lasă purtat de val și ajunge în fața lor. Dintre ele, unul îi plăcu foarte mult și își dădu seama că e chiar cel mult dorit.

În ochii lui, acesta era frumusețea întruchipată, așa de subțire, așa de frumos și așa de ușor. Dă să îl atingă însă totul se spulberă. Joacabine, prietenul său, îl gâdila la picioare. Mai erau câteva minute până la 7 fix și ceilalți doi deja se țineau de glume. Cuminței și obraznici în același timp, fiecare își luă locul potrivit pentru a asista la începerea știrilor. Pe patul din dreapta, Tărăboanță încă râdea in hohote de cum arăta fața somnorosului.

Tananatanaa!! Bună seara doamnelor și domnilor! Bună seara România! Bună seara București! Știri după știri, se amuzau la fiecare povestire. Fiind seara de 1 Noiembrie, prezentatoarea anunță și faptul că la Vodafone se va prezenta începând cu ora 00:00 ultimul telefon al companiei cu măƒrul mușcat. Fericire pe fața lui Toderaș, magazinul se află la câteva sute de metri de el.

Atât i-a trebuit! Își încropește un plan cum să evadeze și asteaptムca ai lui colegi să adoarmă, așa că la momentul potrivit ia dintr-o noptieră câteva din hainele cele mai bune. E prima data când se gândea să facă așa ceva de la internare și ideile îi veneau gârlă. Dar îsi dă seamă că cea mai simplă dintre ele era chiar aceea de a sări direct pe geam – se afla la etajul unu și înălțimea era mică. Unde mai pui că jos, pământul era moale. Își face curaj, se lăƒsa mai jos prins cu mâinile de pervaz și sare. Nu pățește nimic așa că tiptil se duce înspre curtea din spate, unde zărise cândva o bortă mai mică în gard însă suficient de mare cât să încapă. Încă îi venea să creadムcând s-a văzut singur, în stradă.

Nu știa direcția exactă,ƒ însă o ia la nimereală pe una din străduțe până ajunge la bulevard. Observă mai multă lume entuziasmată îndreptându-se spre același loc, așa că se gândi că acolo trebuie să fie. Și avea dreptate! La intrarea clădirii imense găsește niște uși precum ca în vis și se îndreptă spre magazinul Vodafone. Acolo o mulțime de lume făcea poze și vorbea vrute și nevrute.

Se apropie de un stand și bucurie mare, că telefonul de acolo era liber. Pune mâna pe el, se uită oarecum sfios, și își aduce aminte de vis. Frumos! Dă să citească câteva specificații, însă această acțiune nu se află prin activitățile preferate așa că renunță repede. Îl învârte pe toate părțile, îi place carcasa bine finisată, sticla și ecranul. Îl pornește, si niște culori mai vii ca niciodată îi încântă privirea. Reușește să deblocheze tastatura, dar după mai multe încercări. Noroc că era în limba română. Ecran mare, apasă cu dejtu’ pe  câteva pictograme pe acolo, viteză foarte mare, parcă e rachetă și dă de un joc pe care îl butonează fascinat preț de câteva minute. Între timp, forfotă mare în magazin, se și premiază o persoană.

Ah, nu a știut să se fi înscris și el. Dar ce înscriere că nu avea nimic, toate informațiile despre el erau la direcțiune așa că se resemnă repede. Puțin zăpăcit, se întoarce într-un mod amuzant pe lângă stand și era să îl scape din mână, dar noroc că era prins cu un cablu.

Ar fi vrut el să cunoască lumea, i se părea interesantă atmosfera, însă nu știa pe nimeni în afară de vreo câteva persoane pe care le văzuse la televizor și nu îndrăzni să facă pași în față. Festivitatea s-a terminat așa că pe rând toată lumea se înghesuie să iasă afară.

Toader al nostru, se îndreaptă spre locul ce îl știa drept casă în ultima perioadă și știind că îi va fi foarte greu să ajungă în cameră prin aceeași metodă prin care scăpase, se gândește să intre pe poarta principală, așa că face chiar asta. Paznicul rămase mut când îl văzu. Îl ia de urechi și îl certă până în momentul în care ajung sus, în cameră. Acesta mai boloboroseste cateva înjurături în sinea lui și încuie camera cu o cheie mare si aurie ce o ținea la brâu.

Se trezesc năuciți de somn și ceilalți, care nu știau ce se întâmplă. Îl zăresc pe Toderica încă îmbrăcat. Îl întreabă ce-a făcut și până să înceapă el să le povestească, închise lumina. Cu un rânjet mare pe buze începe: “€œMăi băieți, astă seară mi-am împlinit un vis. Mai întâi să va spun cum am scăpat de netoții ăștia de aici. Uite colea, am ieșit din cameră pe geam și..”